despre odihna fetei celei mici a lui Iov

cea cuminte

Dormea fata cea cuminte, cea mica a lui Iov
cu trupul reavăn cum un fluier pierdut în iarbă,
cu spinarea lucind, prețuind picăturile de rouă
care tăceau, se rușinau și se-ntristau într-u totul.

Iar vremea trecea peste oameni și peste jivine
când auritul pulpei surâdea tremurat în robia băltoacei,
și tot sub robie se mai găseau: cerul cu toate ale sale,
și toate ulcioarele, ulcelele și canile de pământ.
chiar vuietul sălbaticelor singurătăți alrergat tot înainte
chiar întunericul apelor scufundat tot mai adânc
chiar înspăimântarea dobitoacelor văluita tot mai ascuns

Si fata lui Iov dormea alăturea prichiciului
lasându-și visteria cu trebuiri afară
legată de stâlpul pridvorului pentru dimineață.

Mai mișca din vreme-n vreme tresărind pisoii,
furnicile, crucile și clopotnițele, sufletul vetrei
și toate oftau dar nu mai pridudeau cu privitul, pricinuindu-și procopseală
pentru cele câteva ceasuri cât dormea ea.

Și toate-ale ei îmi dădeau ghies mie, mie !
doar pentru că plecam după vreascuri
iar asta (spunea ea) că se chiamă grijă și căpătuială,
că mă socotește credincios.
Mai pretindea s-o învălui cu brațele potolind lumânarea,
sau s-o cinstesc la sărbători.

Numai pentru pe-atât și alte câteva mai mărunte.