elizei îndepărtate.

… sigur că nu se mai gândește la mine,
Eliza numără banii ce trebuie să-i dea
în gând mâinile ei de trestie frunzăresc
priveliștile americane, nu pleacă plângând,
în bagajul ei nu încape nici măcar un surâs al meu.

prin alte camere Eliza va pocni din degete
și licuricii cei neputincioși vor scâteia,
vor aprinde vînturile din Boston,
preocupată mereu, dansurile ei vor inventa alt covor,
Eliza va așterne cearșafuri, umerii ei vor obosi,
se va șterge pe fruntea lipsită de vreun gând al meu.

la ce bun, știam de la bun început că voi fi acel frate
rămas cu o aripă în loc de braț, știam asta Eliza,
abia ca să pot merge, puțin ca să pot zbura.
oricum, după cum se vede, azi mi-am adus aminte cu se râde.
numai să repar acoperișul grijilor și îndoielilor mele,

sigur că nu se gândește la mine ea s-a cumpărat cu banii
și e păcat c-am rămas al nimănui, nicidecum singur.