oitavo poema de Miguel Santiago de Amaradia para donzela Ana Maria Munez

poemas do brasil

Palate vechi și uscate, mari în bătaia soarelui de piatră,
Porto i se părea lui dom Miguel un oraș despre care citise în istorii,
acolo punea vânzătoarea de la armazem să dezbrace un manechin de o rochie
plină cu trandafiri mărunți, galbeni, aprinși, împachetată într-o hârtie maronie
și pusă în geanta verde, rezistentă, credincioasă, de pânză de cort,
pe străzi oamenii-l simțeau că nu-i de-al locului și-i zâmbeau sincer,
ademenit de muzica populară a străinilor dom Miguel intră într-un birt plin de fotografii,
plăti un pahar mare de limonadă cu gheață și zăbovi ascultând povești cântate,
un bărbat durduliu cânta povestea unei femei mal afamada,
privea pe geamul deschis în terasă o fetiță cum trăgea după ea un cal de lemn vopsit,
apoi își verifică geanta:
securea învelită în cămașa de lucru, păpușa de melană învelită în ziar,
rochia, banii în cartea lui Iov într-un buzunar cusută cu sfoară,
coada securii desfăcută ieșea din geantă cam de-o palmă,
un carton pe care erau însemnate liniuțe multe și la fel,
la piept, în buzunar, biletul de transatlantic ce trebuia să-l arate în port.
Donzela Ana Maria Munez privea peste pădure,peste muntii umezi,
peste pâcla de nori și șoptea albastrului – auzi tu, să vii, auzi tu, auzi –
rândunicile tăiau bucata de cer dinăuntrul fântânii din curtea interioară,
iar Gabriela Maria de Amaradia dormea în coșul ei de răchită lângă Herodot. FIM.