peisaj cu eliseasman

… îmi voi simți drumul prin întuneric,
drumul pietruit mă va găsi
voi gusta la sfârșitul lui martie
din frunzele de fag, acrișoare,
vor funcționa la fel ca morfina,
nu voi mai ține cont c-am rămas orfan,
voi merge, iată, pe drumul pietruit
fără tresăritul fiert al inimii
și peisajul va avea tușe clare,
nu voi mai învinui pe nimeni,
măcar pe mine, voi fi aflat
că și din coasta mea s-a născut o femeie,
o femeie înaltă din coasta mea înaltă
pe care ochii mei precis o vor recunoaște,
ce fel de bărbat să fii
să nu-ți recunoști propria-ți femeie?
se prea poate să ne mai fi văzut,
să ne mai fi întîlnit, chiar să ne fi iubit,
cine știe! poate însă că de data asta
ea își va recunoaște suratele
și poate că și corpul va fi mai proaspăt
de data asta,
pe drumul lung, pietruit, în aerul rece, cețos
cerul va fi sobru, tânăr, albastru tânăr,
vântul îmi va încheia nasturii vestonului,
îmi va cufunda bărbia-n fular
și voi merge hotărât, la fel ca un soldat
până chiar și peste linia orizontului,
de voi deveni un bărbat – pâinea lui Dumnezeu.