Încet-încet

Încet-încet te dezobișnuiești de ce era în tine bun,
de flacăra din tuturigă ce făcea umbrele rufelor
puse în casă la uscat iarna să te înspăimânte,
ți se pare curios acum că ți-a căzut la picioare o nucă
aici în piațeta orașului, te miri, nu te gândești
că devreme toamna ciorile își mai scapă nucile din cioc,
încet-încet te dezobișnuiești de vorbele dragi ale celor dragi
oftezi mai adânc și nu știi de ce dragostea ta șovăie
observi cum în aceste câteva nopți nu poți dormi de frică
și încet-încet te faci tot mai singur, aproape așa de singur
cum te-ai și născut, tragi draperia
nu pentru că vrei ci pentru că a venit momentul.

A înghițit bunica o pasăre mică, negricioasă ca un tăciune
încet-încet ne vom dezobișnui de ce era în noi mai bun
și ne vom zâmbi mai puțin și ne vom strânge cât mai strâns.