poem cu numărătoare

…

poți număra lipsa ei în orice;
în zilele când păsările tin doliu după vreun poet,
în fumul grădinilor când se dă foc la uscături,
mereu am spus că lipsa ei se vede cel mai bine
în palmele mele goale, în brațele mele căutând.

poți număra doi câte doi necunoscuții
care îți arată lipsa ei cu degetul arătător
chiar dacă nu-i frumos să arăți cu degetul,
lipsa ei se oglindește-n promisiunile livezilor,
în jocul zgomotos al copiilor cu arcul,
în haina mea lăsată pe scaunul obosit,
în paharul cu vin, în tabloul din perete,
în cărțile din bibliotecă, în pânzele de păianjen,
mereu am spus că lipsa ei se vede cel mai bine
între umerii mei aplecați, în ochii mei larg deschiși.

de venit, vine, știu, când se înseninează
ea are privirile încruntate ca orice mândrețe de fată,
nici praful nu se ridică și vântul își ține suflarea,
pașii ei sunt plutitori și câinii au un nod în gât,
deși nu exagerat șoldurile ei impun magie,
deși nu exagerat fustele ei schimba culorile cerului
deși nu exagerat pământul din superstiție își scupa-n sân.

de venit, vine. acum eu trebuie sa stau cuminte cuminte
și să număr, unu, doi, cinci, șapte …