primeiro poema de Miguel Santiago de Amaradia para donzela Ana Maria Munez

uma historia de um pequeno cidade

Ca să deslușim lucrurile mai pe larg,
după două ispititoare nelămuriri,
ultima premeditată îndelung de donzela Elisea,
dom Miguel sfredelea cu privirea același corp ceresc numit Dumnezeu,
femeile cu trandafiri roșii în păr oftau și se rugau să-i treacă,
vânturile din acele părți se preocupau să-i sufle lăcrimările
și dom Miguel tăcea îngrijorător, semn rău.

Orașul era în primejdie și clocotea în neliniște,
se jurase în biserică să nu mai scrie poezie pentru vreo femeie
și totul a fost lăsat așa o vreme,
un miros necunoscut venea dinspre fluviu,
zilele deveneau tot mai întunecate și bărbații nu mai mergeau după trestie,
puteau să-și taie mâinile,
veneau vești cum că în orașul Elefantinha la 10 mile depărtare e soare
și totul decurge normal.
Dom Santiago privea același corp ceresc nevăzut numit Dumnezeu.

A fost convins cu greutate și sub amenințarea machetei
bărbatul celei mai frumoase femei,
abia s-a lăsat înduplecat s-o lase să meargă să-l ispitească,
de la nimeni altul nu s-a putut afla nimic,
din auzite se pare că întâmplarea aceasta a avut o urmare neplăcută.

Într-o dimineață de duminică dom Miguel Santiago de Amaradia
s-a întâlnit în piață la taraba cu pepeni galbeni cu donzela Ana Maria Munez,
a condus-o cu privirea la vale și s-a răsărit de soare
-Nu te pot vedea de așa mulți trandafiri mărunți de pe rochia ta.
– Atunci s-o dau jos.
Din pielea albă a donzelei Ana Maria Munez s-a luminat de-o duminică,
în săptămânile ce-au urmat cetățenii toți au spălat orașul,
lucrurile s-au așezat, el i-a oferit cotul, ea l-a apucat. FIM