captatio benevolentiae

ars poetica

Stau sub acest cer, sub aceste glasuri,
curat ca o rază de soare
ce bate în vopseaua unei mașini noi,
fără nimic tragic ascuns prin buzunare,
înalt precum copacul în jurul căruia
se învârte pădurea încet, foarte încet,
cu o bucurie atât de liniștitoare
încât par înrudit cu sandalele Fiului,
poate pentru că dragostea ta m-a cunoscut
pe rând cum se prind peștii în năvod
și fără vreo ambiție aparte
mi-am descoperit o frecvență proprie
prin care cuvintele mele sună frumos,
poate pentru că dragostea mea te-a cunoscut
fata cea cuminte ce merge desculță pe grindă.

Stau, strâng condensul de pe geamul autocarului
să nu se piardă, îmi va folosi poate pentru un voal,
merg spre far, am ajuns paznicul unor valori nefuncționale,
al ceasornicului care abia-și mai ține limbile
să nu se prăvălească pe jos,
se spune că îndeletnicirea asta a mea ar fi una falsă,
unii chiar spun că mă prefac, că dulcețurile mele
vor prinde mucegai pe deasupra în borcane, nu-i mare lucru,
acum numai ce stau și înghit doze mari
de lumină, ciripituri, brize, amestecate cu sirop de pătlagină,
și pot spune precis că poetul e la fel unui animal sălbatic.